Give me Five: interviu TRAUM

Pe 28 aprilie, Traum lanseaza cel de-al doilea EP, “I Once Knew A Man Who Ate A Tornado”, in clubul Control din Bucuresti. Dupa ce au trecut  prin multe trupe pe care sigur le cunoasteti – Nociv, Dekadens, Hotel Fetish, Pixels sunt doar cateva, membrii trupei, adica: Dedi Grigoroiu, Gigi Catrina si Mihai Andrei au avut un “vis”, si asa a aparut Traum.  Am povestit cu ei si am aflat o multime de lucruri despre “geneza” trupei, despre noul EP,  despre muzica si alte lucruri de acest gen, lucruri pe care le-am pus cap la cap intr-un interviu care cu siguranta o sa va convinga sa nu lipsiti de la lansarea EP-ului din Club Control.

 

 

 

Crumbs Magazine: Cum a inceput povestea Traum?

Dedi Grigoroiu: Traum nu e o poveste. E un VIS, asa cum ii zice si numele. Visul traum a inceput la o bere la o terasa, a continuat cativa ani in sala de repetitii, am ajuns “disbanded” si imediat dupa asta ne-a descoperit Mihai Antonescu (Roadrunner Music) si am intrat in studio pentru “the debut after they dibanded”. Apoi…disbanded again, banded si iar in studio. Mai nou visam si pe scena.

Gigi Catrina: Traum e visul lui Mihai in care ne-am infiltrat si noi ceilalti doi … ce amuzanta e aia cu “ne-a descoperit Mihai Antonescu” … ne-a dezvelit, ni s-a facut frig si-am ouat primul disc … la al doilea ne-am dezvelit singuri…. uite ca mi-am amintit de disc …  ce complicat e sa faci un disc in tara asta … esti nevoit sa cotizezi la tot felul de milogi de la stat ca ORDA, OSIM care nu misca un deget cind le ceri o informatie .. pe mine m-au trimis sa ma uit pe cacaturile alea de site-uri pe care care le au si din care nu intelegi nimic .. sunt convins ca un pusti de liceu ar structura mai bine informatia si le-ar da o forma grafica decenta site-urilor lor… in sfirsit am trecut hopul cu bine ca la al doilea disc ne-a ajutat cineva cumsecade sa trecem peste tot nonsensul lui cu timbrele cu holograma.

Mihai: Formatia Traum, ca membrii, provine din trupa de rock alternativ nOciv, formatie care devenise prea agresiva pentru gusturile mele personale (de atunci) si am avut norocul ca atunci cand am parasit nOciv, sa mi se alature si Gigi si Dedi, urmand sa luam decizia sa apara Traum, o entitate care intitula toate creatiile mele muzicale “de acasa” si care a devenit, cu ajutorul si prin sustinerea celorlalti colegi si prieteni ai mei din formatia Traum, trupa principala in care urma sa activez ca basist si vocal.

Crumbs: Pe 28 aprilie lansati in Club Control EP-ul “I Once Knew A Man Who Ate A Tornado”.  Spuneti-ne cateva cuvinte despre el.

Dedi Grigoroiu: Pentru mine EP-ul asta e ca si cum am fi fost inregistrati in secret (cu microfoane ascunse, ca tot se poarta) la sala de repetitii.

Gigi Catrina: am scris cintecele in 10-12 luni, am mers pe ideea “ce nu iese din primul jam se-arunca” … am pastrat doar sase cantece minunate pe care le-am inregistrat in doua zile si le-am mixat in alte trei. Eu am unul preferat am voie sa zic? … Caucasian Homosexual Individual … titlul ironizeaza cliseele descriptive politienesti si PC … mie-mi plac particularitatile fizionomiei unei persoane … nasul in special … si cred ca toti avem sensibilitatea de a observa nuante fara sa facem apel la clisee asa .. fara gust, fara miros. Atentie versurile nu sint homofobe cum de altfel nici Uglier Than Patti Smith nu transmite un mesaj sexist.

Discul e scurt ca sa nu plictiseasca. O sa mai scoatem si-altele daca n-om crapa la anu’ mincati de dinozauri.

Mihai : Titlul albumului provine dintr-un serial de animatie, Time Squad, urmarind un episod anume, m-a amuzat o tentativa de la inceputurile telefoniei, prin care oamenii incercau sa comunice de pe un deal pe altul, urland prin niste palnii. Mesajul, transportat astfel, ajungea distorsionat la destinatia finala si ceva de genul “ i’m gonna be late for supper” a ajuns la final “ i once knew a man who ate a tornado”.. intentie prost aplicata, lipsa de comunicare in prezenta comunicarii, lucrurile astea, furate de mine din secventa animata, m-au ispirat sa dau acelasi nume EP-ului.

Pe album veti gasi piese variate cu personaje si situatii variate, accente pe peisaje lirice poate un pic dark, dar toate cu povesti foarte senzoriale si legate de perceptia fiecaruia, fata de situatii cunoscute, prezentate in stilul Traum.

Crumbs: Pregatiti si un videoclip? Cum va arata?

Dedi Grigoroiu: Si eu sunt curios cum va arata. Cred ca va arata asa cum suna piesele noastre. Sunteti curiosi? Veniti la concert!

Gigi Catrina: Mihai pregateste un videoclip. A fost filmat de Nicu Chiris si de Andrei Stratone. Sper sa fie la fel de delirant ca si cintecul pe care-l ilustraza – Uglier Than Patti Smith. Deocamdata nu stiu cum arata ca n-a terminat de taiat si de montat Mihai, insa va pot dezvalui ca vor predomina detaliile si secventele ce sugereaza ritm.

Mihai: Imi fac mea culpa, videoclipul este de datoria mea, insa nu am avut timp sa il montez , tot ce va  pot spune, in afara de faptul ca este pentru piesa Uglier than Patti Smith, este ca va fi ritmic si colorat J, o joaca continua.

Crumbs : Care sunt sursele voastre de inspiratie?

Dedi Grigoroiu: Avand in vedere ca Mihai si Gigi compun, ei sunt sursele mele de inspiratie.

Gigi Catrina: absolut orice care poate fi descris si definit prin limbaj.

Mihai: orice senzatie care depaseste cotidianul, chiar daca este indusa de o frunza sau un camion, daca eu interpretez ceva diferit la faza aia, deja trebuie sa ma apuc sa scriu, ca altfel pierd ceva bun. Pe urma, filtrul meu de concesie este sala de repetitii, unde in general , se aseaza totul alaturi de formatie. De altfel, imi bazez concluziile finale doar pe un jam session reusit la sala sau o piesa definitivata , tot acolo.

Crumbs:Cum arata o zi cu trupa Traum ?

Dedi Grigoroiu: Asta e o intrebare dificila pentru ca trupa Traum nu prea isi permite zile impreuna. Ci mai degraba ore. Eu sunt cam prea infipt in viata non-artisitica si din cauza asta timpul pentru trupa e putin. Din cauza asta am sa trec curand de la tobe la ukulele. Au fost si vremuri cand ne permiteam zile impreuna si atunci radeam intr-una. Acum, in orele impreuna….radem intr-una.

Gigi Catrina: arata cam asa … dupa ce Mihai iese de la uzina, trece si ma ia pe mine cu masina apoi pe Dedi, mergem la sala de repetitii si dupa citeva ore iesim transpirati, fumam tigara de dupa si-o taiem care-ncotro

Mihai: O zi, dar cum arata doua J ?? Uite asa :

Ziua unu : http://youtu.be/_mQGkEc6Dv4

Ziua  doi : http://youtu.be/g4URXjXKwV0

Altfel, suntem foarte concentrati pe muzica, ne miscam de obicei destul de repede deoarece suntem cam obisnuiti si “purtati” unii de ceilalti, ceea ce este foarte bine. Jam session, glumitele ocazionale de “spart” o zi stresanta, repetitii in forta si de obicei ramane in picioare numai ce ne da energia necesara sa cantam si sa simtim piesa sau idee respectiva, intr-un mare fel.

Crumbs: Cum vedeti industria muzicala romaneasca? Ce va place, ce va displace?

Dedi Grigoroiu: Dupa parerea mea, noi nu avem o industrie. Industria produce lucruri in serie mare (sau masa) si vinde en-gros. La noi nici nu se produce nici nu se vinde. La noi vad mai degraba o “manufactura muzicala”. In Romania se canta de placere. Poate e mai bine asa. Daca nu speri la bani si celebritate ai sanse sa fii mai sincer in actul muzical.

Gigi Catrina: Pe vremea cind aveam televizor am observat o debandada si-o invalmaseala totala … formatii care au fost premiate de tot felul de tzepe ca premiile industriei muzicale romanesti si au tarife de mii de euro cinta acum in aceleasi circiumi in care cintam si noi tot pentru 200 de oameni. Asta nu-mi demonstreaza decit ca chestiile alea sint niste afaceri cu parandarat… de genu’ hai sa facem o comisie sa-mi dai un premiu ca data viitoare nu te uit nici eu.

Oamenii care cinta in formatiile angrenate in industria de divertisment care “se vede” adica aia de la televizor si de la radio daca vreti asa, locuiesc ca si noi in apartamente in care iarna sint probleme cu incalzirea ca s-a spart o teava, in care nu merge liftul ca se-ntimpla sa se mai opreasca curentul, conduc aceleasi masini pe care le conducem si noi si-atunci cind coboara din ele calca-n acelasi cacat si inhaleaza acelasi praf, fumeaza aceleasi tigari si beau aceeasi bere.

Evenimentele rock sint facute de niste contabili. Cei care-i platesc pe contabilii aia cistiga cat de cat.

Ce e de placut sau de neplacut la indusria de divertisment? E o afacere obisnuita … si cu hoti si cu oameni cinstiti, si cu transparenta si cu ascunzisuri perfide, si cu coruptie si cu onestitate … e o afacere obisnuita cum spuneam.

Mihai: Nu cred ca exista. Exista doar bisnita.

Crumbs: Ce trupe ascultati de obicei ?

Dedi Grigoroiu: Aici recunosc o problema. In playlist-ul meu sunt in general trupe de cel putin 10 ani. Din trupele noi imi aleg putine si pe cele pe care le aleg le ascult pana la epuizare. Am ramas ca pe vremea casetei audio – ai un album si tocesti caseta pana il inveti. In orice caz, ascult multa muzica romaneasca, foarte veche, veche si noua.

Gigi Catrina: N-ascult vreo trupa in mod regulat … ce-mi pica … nu umblu cu playerul si cu castile pe strada. Imi iau discul si-l ascult acasa. Ultimul disc care mi-a placut a fost “My Father Will Guide Me up a Rope to the Sky” de la Swans.

Mihai: Trupa preferata nu mai am, dar daca nu exista Metallica si un anume basist Jason Newsted, nu cred ca ma apucam de bass. El a fost eroul meu mult timp si personajul care m-a ispirat sa cant. Ma bucur in schimb cand descopar ca imi plac trupe romanesti locale, imi da o viziune mai optimista asupra lucrurilor.

Crumbs: Ce planuri de viitor aveti ?

Dedi Grigoroiu:Cum am mai spus, planuiesc sa trec la ukulele – adica sa raman in Traum doar cu numele de pe CD-urile imprimate si sa traiesc concerte din public. Am sa continui, insa, sa rad cu traumii poate mai mult ca inainte.

Gigi Catrina: Vreau s-aplicam pentru citeva fest-uri europene la sectia newcommers in 2012

Mihai: Vreau sa continui sa fac muzica cat ma tine inspiratia si puterea si sa am parte de oameni decenti si inspirati, alaturi de care sa pot face asta. Din nefericire, Dedi va parasi formatia Traum si sper sa putem gasi pe cineva atat de optimist si inventiv la tobe, pe cate ne-a fost alaturi Dedi, in aventura de pana acum.

Vreau sa cant in afara tarii sau in cadrul unor festivaluri bine organizate in tara, sa putem evolua ca band si pentru a balansa efortul de pana acum, cu o concluzie generoasa.

DESTROYER – Kaputt

În 1995, cântărețul și compozitorul Dan Bejar își surprindea plubicul cu albumul We’ll Build Them a Golden Bridge, o combinație surprinzătoare de blues, folk și pop, amestec pe care criticii s-au grăbit să-l catalogheze sub eticheta neîncăpătoare de European Blues. La începutul acestui an, Bejar și trupa sa, Destroyer, și-au surprins din nou fanii cu fantasticul LP – Kaputt, artistul canadian demosnstrând încă o dată că este un compozitor desăvârșit, stilul său aducându-ne aminte de David Bowie, Lou Red, Bryan Ferry, Gil Evans, un pic de Neil Young și un pic de Brian Eno. Kaputt e o colecție cameleonică și surprinzătoare de piese care se lasă greu, înghesuită într-un stil anume. În mare, albumul e o combinație reușită de soul și funk, însă nu lipsesc nici influențele electronice sau acid-jazz-ul. Tragicul și fascinantul “Suicide Demo for Kara Walker” ne trimite cu gândul la free-jazz, “Song for America” aduce cu funk-ul, “Blue Eyes” e o excelentă piesă soft rock, iar “Chinatown” e o combinație minunată de folk acustic și electronică ambientală. Dan Bejar e un adevărat magician care reușește să îndese în joben o mulțime de stiluri al căror rezultat – Kaputt – se dovedește a fi o compoziție eclectică, dar coerentă, încărcată, dar armonioasă. Kaputt e albumul perfect pentru acest început de primăvara: e fresh, optimist, fermecător, iar muzicalitatea sa subtilă va avea asupra auzului efectul benefic al  unei cure de detoxifiere.

James Blake by James Blake

Părerile în privinţa lui James Blake (atât muzicianul, cât şi albumul) sunt împărţite în două tabere extrem de bine închegate. Vocile pro susţin că acest tânăr şi chipeş londonez de 23 de ani reuşeşte performanţa de a impune un sound mai underground unui public conformist şi reţinut, în timp ce vocile contra au criticat tentativa lui Blake de a împăna albumul cu cât mai multe stiluri muzicale. Dincolo de toate aceste catalogări, James Blake rămâne un artist misterios, al cărui stil e greu de capturat în cuvinte. Să începem cu începutul. James Blake (albumul) e un soi de labirint auditiv. De îndată ce pătrunzi în lumea lui, e musai să zăboveşti acolo pentru cât mai mult timp, altfel nu vei găsi prea curând uşa de exit. E un album care se cere ascultat până la epuizare, condiţie esenţială pentru ca el să îţi dezvăluie toate misterele sale. Vocile care suferă de mania clasificării s-au grăbit să facă din albumul lui James Blake unul de dubstep, însă lucrurile nu stau chiar aşa. În ciuda legăturilor sale anterioare cu dubstep-ul, Blake a ieşit pe piaţă cu o colecţie de cântece turnate în forme tradiţionale precum folk, soul, rhythm’n’ blues, gospel şi altoite cu câteva găselniţe ale tehnologiei moderne: sintetizatoare, vocodere, etc. Efectele electronice traversează ca un curent de joasă tensiune aproape fiecare piesă, creând o impresie acută de fragilitate şi sensibilitate exacerbată, iar interludiile de linişte îi conferă albumului un soi de ponderabilitate emoţională care apasă pe umerii ascultătorului. Blake e unul dintre cei mai experimentali artişti din istoria recentă, iar albumul său omonim îl lasă pe ascultător într-o stare de confuzie fermecată, de euforie inexplicabilă şi de fragilitate emoţională.

 

Radiohead – King of Limbs

Ne-am obişnuit deja ca cei de la Radiohead să ne surprindă de fiecare dată când lansează pe piaţă un “material” nou. La fel s-a întâmplat şi cu cel mai recent album al lor, King of Limbs, care a fost lansat pe piaţă luna trecută. Când vine vorba de Radiohead, nimic nu este întâmplător. Al optulea album din cariera trupei din Oxford vine într-un moment în care toată lumea îi proclamase pe cei de la Arcade Fire, după succesul acestora de la premiile Grammy şi Brit Awards, cea mai bună trupă din lume. Cei de la Radiohead par să ameninţe serios această supremaţie, iar King of Limbs îi reconfirmă ca fiind încă o trupă mare, cu greutate, care nu şi-a epuizat nici pe departe resursele creative şi puterea de a surprinde. Ceea ce surprinde, încă de la o primă audiţie, e durata relativ scurtă a albumului, cele 8 piese însumând în total doar 37 de minute, King of Limbs devenind astfel cel mai scurt album din discografia trupei. Acest fapt denotă extraordinara capacitate a celor de la Radiohead de a se adapta la timpurile actuale, în care muzica se ascultă mai mult pe fugă, în drum spre sau de la servici, oamenii renunţând treptat la obiceiul de a asculta muzică în tihnă, la un pahar de vin roşu. King of Limbs e un album sobru, melancolic, cu o puternică amprentă “digitală”. Deşi ne-am obişnuit ca cei de la Radiohead să fie cu predilecţie a Guitar Band, o dată cu In Rainbows, în pieselor lor s-au insinuat într-un mod remarcabil, elemente electro, sintetice, ambientale, demonstrând că sound-ul trupei e unul maleabil, experimental, deschis spre noi teritorii sonice. Noul album e populat cu predilecţie de piese slow, melancolice, care te împing, sub efectul vocii extraordinare a lui Thom Yorke, la visare şi meditaţie, toată această stare fiind accentuată de zgomotele periferice, aproape imperceptibile (o trompetă, câteva zgomote din mijlocul naturii) care se insinuează în unele piese. King of Limbs e un album de o frumuseţe rafinată şi tulburătoare, iar fanii Radiohead nu vor fi dezamăgiţi nici de această dată.

PJ Harvey – Let England Shake

PJ Harvey pare să fi depăşit de mult perioada în care albumele sale erau străbătute de riff-uri heavy şi sexualitate agresivă, însă ultimul ei album, Let England Shake, nu e mai puţin controversat. Albumul e o meditaţie sumbră pe tema primului Război Mondial, explorând impactul traumatic pe care acesta l-a avut asupra ţării sale şi asupra oamenilor care au luat parte la el. Albumul are toate şansele să fie un eşec total, fiind genul de proiect la care puţini artişti s-ar înhăma, însă viziunea şi interpretarea artistei britanice se ridică la înalţimea aşteptărilor noastre. PJ Harvey a experimetat de-a lungul timpului o mulţime de stiluri muzicale, căutând mereu noi modalităţi de expresie, Let England Shake fiind genul acela unic de proiect îndrăzneţ şi provocator care nu poate fi trecut uşor cu privirea.

Album review: Salem – King Nights

Aveam în liceu o profesoară de franceză care de fiecare dată când o irita câte ceva, ne avertiza că îi ‘facem pe creier’. Cam aşa m-am simţit când am ascultat pentru prima dată albumul King Night al trio-ului Salem: am avut impresia vie că toată acea combinaţie de zgomote sintetice, voci corale psihedelice şi imageria dark, îmi ‘făcea pe creier’. De abia mai târziu a venit şi revelaţia. Combinând o atmosferă electronică delicată cu beat-uri slow de hip hop sudist, Salem sunt unii dintre pionierii stilului numit witch house, drag sau haunted house (ciudate nume, să recunoaştem). King Night nu e un album pentru oricine şi nu spun asta dintr-un puseu de snobism sau dintr-o intenţie de superioritate. Albumul e pe alocuri indigest, iritant, greoi şi lugubru, fiind o combinaţie explozivă de sunete sintetice, tobe pline de forţă şi un fundal coral care îi conferă albumului un aer apocaliptic, visceral şi ameninţător.

 

Însă după ce asculţi King Night de mai multe ori, ramâi fermecat şi confuz , ca un fluture de noapte în lumina farurilor, de tot acest melanj de hip hop, coruri cu voci eterice şi sunete psihedelice. Pentru el ai nevoie de o dispoziţie specială, de acea stare de semi-transă în care lumea din jurul tău se diluează cumva, nu e un album light pe care să îl auzi la Radio Zu sau să îl asculţi în timp ce te fâţâi prin casă. Şi nu e absolut deloc un album pe care să îl asculţi cu iubita sau iubitul la lumina lumânărelelor parfumate. E o colecţie de piese pentru momentele solitare, când eşti într-o dispoziţie cumva low, cu stări dark, introspective şi melancolice, când te apucă spleen-ul şi ai impresia că lumea întreagă apasă pe umerii tăi.

Un top (subiectiv) cu cele mai bune 10 albume ale anului 2010

Dead Weather – Sea of Cowards

Reteta:

Se iau niste membrii de la niste trupe gen The Kills, The Raconteurs, Queens of the Stone Age si se amesteca intr-un blender cu o doza buna de Jack White (a nu se confunda cu un label de whisky). Produsul finit se numeste Dead Weather, cel mai nou proiect al senzationalului Jack White care se afla deja la al doilea album, Sea of Cowards. Dupa Horehound, albumul de debut al trupei, Sea of Cowards pare sa promita si mai mult, fiind o colectie de piese mult mai salbatice, epatante, cu riff-uri mult mai grunge (I’am Mad, No Horse), cu armonii sintetice ( Gasoline, The Difference Between Us,) si beat-uri mult mai funky sub bagheta maestrului Jack White. Deasupra aceste mlastini sonice planeaza vocea sparta, sexy si inspaimantatoare a lui Alison Mosshart, care ne creeaza de multe ori impresia ca urechile noastre sunt invadate de o combinatie ireala de punk si gospel (Hustle and Cuss si Blue Blood Blues). La un nivel tematic, Sea of Cowards e un album despre “dragoste” si “pasiune”, insa in lumea eterica, vitriolica a celor de la Dead Weather, amorul nu are nimic de-a face cu florile si ciocolata, ci mai degraba cu grenadele sau cu gecile de piele. Sea of Cowards e o forta a naturii, e lipsit de moderatie, salbatic, dezlantuit, flidtand de multe ori cu nebunia. Daca ar fi sa dau un singur cuvant care sa defineasca albumul, acela ar fi acesta: chemistry. Sea of Cowards te cucereste la un nivel subliminal, imperceptibil, masochist, urechea fiind pur si simplu vrajita de poezia dark, viscerala, vag abuziva pe care cei patru membrii ai trupei se pricep sa o cultive cu atat precizie si nonsalanta.

Devendra Banhart – What Will We Be

Urechea umana iubeste omogenitatea. What Will We Be nu este un album omogen. Conform  regulilor stricte ale silogismelor logice, concluzia ar fi ca urechea umana dotata corespunzator cu ciocanel, scarita si trompa de rigoare, detesta ultimul album al lui Devendra Banhart. E total eronat, desi la prima auditie ai impresia ca ai lasat player-ul sa isi faca de cap pe shuffle. Ultimul album al compozitorului/interpretului din San Francisco este o adevarata babilonie sonica, baroca si complexa, care te surprinde prin diversitatea instrumentala si prin prospetimea stilistica, fiind la fel de placut ca o briza usor aromata care bate dinspre mare la ceasul cand amurgul incepe sa ia in stapanire plaja. Desi Benhart ne obisnuise cu statutul de ‘folk freak’, o data cu ultimul album asistam la un salt de la trambulina intr-un melting-pot auditiv unde folk-ul se trage de codite cu jazz-ul, rock-ul anilor 70 (vezi piesa Rats unde ai impresia ca riff-urile in stilul Led Zep s-au intalnit cu vocea psihedelica a lui Jim Morrison) face ture de bazin cu blues-ul, muzica latino face scufundari cu un groove psihedelic, si asocierile pot continua cu nonsalanta. Rareori am gustat o minestrona muzicala atat de delicioasa ca What Will We Be, cu atatea arome rafinate si esente rare, motiv pentru care va recomand sa uitati pentru cateva momente de amenintarile sordide ale crizei financiare/existentiale, sa cautati albumul lui Devenda si sa plonjati intr-un adevarat muzeu oceanografic populat cu sunete, franturi de dorinte si versuri imbietoare.

Danger Mouse&Sparklehorse – Dark Night of the Soul

Danger Mouse si Mark Linkous (a.k.a Sparklehorse) au avut prima data ideea sa scoata Dark Night of the Soul in 2006, in timp ce lucrau impreuna la albumul lui Sparklehorse, Dreamt for Light Years in the Belly of a Mountain. La vremea aceea, Linkous scrisese o serie de cantece pe care nu isi dorea insa sa le si interpreteze iar DangerMouse a venit cu propunerea ca altcineva sa se ocupe de interpretare. Rezultatul a fost unul mai mult decat satisfacator: o serie de artisti renumiti precum James Mercer de la The Shins, Julian Casablancas de la The Strokes si Iggy Pop, fiecare oferind propria interpretare la cantecele scrise de DangerMouse si Sparklehorse. Cei doi au colaborat la acest album, pentru partea vizuala, cu David Lynch, colaborare care vine sa sporeasca aura de mister care invaluie tot albumul. Dark Night of the Soul e un album tragic, sumbru si bizar, si trebuie sa recunoastem ca nu ne puteam astepta la altceva de la David Lynch si Mark Linkous, care si-a curmat viata la inceputul acestui an. Dar dincolo de momentele sumbre, albumul are si note optimiste, conturate subtil de nuante pop si ritmuri rock. Dark Night of the Soul e mariajul perfect intre bucurie si tristete, intre sumbru si luminos, intre depresie si optimism, avand toate sansele sa devina unul din cele mai bune albume ale anului.

Fotografiile ii apartin lui David Lynch, inconfundabil ca de obicei.

http://www.youtube.com/watch?v=BzpeChtYaRA