Undeva prin clasa a XI-a m-am trezit ca sunt un mare al poetului francez Guillaume Apollinaire. Dupa ce am am epuizat creatiile lirice ale acestuia, am schimbat macazul pe proza si nu am procedat rau deloc. La un moment dat mi-a picat in mana o cartulie erotica a marelui poet unde erau povestite fara perdea si fara menajamente toate orgiile sexuale, intrigile si crimele pe care infama si implicit celebra familie le practica fara scrupule. A fost o lectura fascinanta si la sfarsitul ei am decretat ca Papa Alexandru al VI-lea, fost Rodrigo Borgia, nu era chiar un model demn de urmat in viata. Familia Borgia nu era straina de lista extinsa a pacatelor omenesti. Atunci cand nu se ocupau cu protectia intereselor divinitatii pe pamant, se ocupau cu intrigi si jocuri de culise, ale caror reusita si-o asigurau folosind metode mai putin apreciate de lumea crestina, gen omucidere sau santaj. In momentele de ragaz, atunci cand timpul le permitea, se indeletniceau cu cate o orgie sexuala pe care cu greu si-o mai aminteau dimineata, din cauza banalei mahmureli. Sa nu uitam ca toate astea se intamplau cam pe la inceputul Renasterii, perioada cunoscuta pentru permisivitatea si larghetea cu care erau tratate anumite aspecte ale existentei omenesti. Pentru cei care au devenit brusc interesati de subiect, avem o veste buna: in fiecare vineri, incepand cu ora 20, numai la HBO, pot urmari cea mai noua productie a binecunoscutei retele de televiziune prin cablu. Cu siguranta nu veti fi dezamagiti, fiindca serialul are toate ingredientele unei reusite. S-a vehiculat ca serialul vine sa umple golul lasat de Dinastia Tudorilor si pare sa functioneze dupa aceeasi reteta ca si acesta: o megaproductie istorica, in care acuratetea impresionanta a decorurilor si a costumelor se impleteste perfect cu scenariul impecabil si cu jocul impresionant al actorilor. La fel ca si Dinastia Tudorilor sau ca Roma, Familia Borgia are din belsug cele 3 ingrediente indispensabile unei povesti istorice de succes: Putere, Sex si Crima. Actiunea se desfasoara intr-una din cele mai interesante perioade istorice: Renasterea si descoperirea Lumii Noi, perioada marcata de schimbari profunde la nivelul mentalitatilor si al reprezentarilor pe care contemporanii cu acea perioada le aveau despre lume si viata. Serialul incepe cu momentul in care Rodrigo Borgia (Jeremy Irons), perosnaj controversat, ambiguu si detestat, devine Papa Alexandru al VI-lea. Impreuna cu cei doi fii ai sai, Cesare si Juan, si cu frumoasa si celebra sa fiica Lucrezia, vor deveni cea mai puternica si influenta familie din Italia Renascentista. Ceea ce face aceasta productie cu atat mai provocatoare este intentia de impartialitate pe care si-o asuma producatorii, serialul fiind o privire obiectiva, detasata si nepartinitoare asupra unor personaje complexe, ambigue, dominate de pofte si ambitii, pe care iti este imposibil sa le clasifici sau sa le inchizi in tiparele lipsite de elasticitate ale eticii.
Serialul a avut premiera pe 24 iunie şi va fi difuzat în fiecare vineri, de la ora 20, numai la HBO.
M-am tot ferit să mă uit la The Black Swan din cauza lui Darren Aronofsky şi a predilecţiei sale pentru subiectele controversate, răvăşitoare, care îţi dau bătăi de cap şi te pun pe gânduri. Să nu se înţeleagă de aici că nu sunt un fan Aronofsky. Requiem for a dream sau Pi au fost pentru mine filme cult, cu o importantă încărcătură afectivă. The Black Swan are de asemenea toate ingredientele unei reuşite cinematografice de excepţie. La început eşti tentat să crezi că filmul e o imersiune tensionată în culisele baletului, cu toate rivalităţile, geloziile şi sacrificiile pe care le cere o astfel de artă. Pe parcursul filmului, o dată cu deplierea multiplelor cute emoţionale pe care le ascunde naraţiunea, îţi dai seama că regizorul nu s-a mulţumit cu toate astea şi a produs un thriller psihologic remarcabil, o radiografie neiertătoare a felului în care orgoliul şi ambiţia vin uneori la pachet cu o degradare psihică lentă şi ireversibilă.
Încă de la început aflăm ce vrea impresarul Thomas (un Vincent Cassel adorabil de pervers) de la dansatorii sai: o reinterpretare a Lacului lebedelor într-o manieră viscerală, seducătoare şi dezgolită de purism. Pentru acest lucru are nevoie de o nouă solistă, fiindcă cea veche (Winona Ryder) se retrăsese la o clinică misterioasă, din cauza unor probleme de ordin (evident) psihic. Umbra acesteia planează ca o prevestire sumbră asupra personajelor din film şi asupra felului în care se desfăşoară evenimetele. Revenind, în acest moment intră în scenă Nina (Natalie Portman), balerină cu o tehnică desăvârşită, cu o înfăţişare angelică, perfectă pentru rolul reginei-lebede, însă lipsită de pasiune, de senzualitate, reţinută şi pură, lucrul care o face oarecum nepotrivită pentru rolul lebedei negre.
În acest moment începe aventura schizoidă a Ninei, delirul său autodestructiv. Thomas o forţează să îşi depăşească limitele, să se dedubleze şi să devină cu adevărat o lebădă neagră, malefică, impetuoasă şi pasională. Aronofsky insistă, cu o minuţiozitate şi o obsesie a detaliului specifice demersului psihanalitic, asupra relaţiei bolnăvicioase pe care Nina o are cu mama sa, relaţie care îi afectează profund şi iremediabil relaţiile cu ceilalţi şi o împing într-un carusel de sentimente contradictorii şi amestecate care o bulversează şi o împing la reacţii extreme. Nina e o fiinţă fragilă, instabilă emoţional, o creatură aproape ireală, evanescentă, care trăieşte numai şi numai pentru arta sa. Aronofsky reuşeşte cu măiestrie să intre în sufletul ei contorsionat, dominat de trăiri antagonice, unghiurile alese de el fiind la fel de nebuneşti ca şi gândurile Ninei, iar camera ţinută în mână, piruetele în jurul actriţei şi accentuarea sunetului respiraţiei până la dispariţia muzicii te târăsc efectiv în vartejul de impresii şi trăiri al balerinei. Finalul filmului e apoteotic, exploziv, totul fiind accentuat de muzica superbă a lui Ceaikovski. The Black Swan e un film noir superb, impecabil regizat care accentuează faptul că frumuseţea poate fi uneori extrem de hidoasă şi de oribilă. Pe Natalie Portman am lăsat-o la sfârşit. Jocul ei e sublim, autentic, dureros de frumos şi merită cu prisosinţă o statuetă anul acesta.
Una dintre cărţile mele preferate pe perioada copilăriei, la care reveneam frecvent şi care reuşea de fiecare dată să mă fascineze, a fost ‘Legendele Olimpului‘. Dintre multele legende povestite acolo, era una care mă înspăimânta de-a dreptul: mitul lui Tantal. În urma unui păcat îngrozitor, zeii îl pedepsiseră pe Tantal la o caznă veşnică, de o cruzime atent dozată. Individul era imobilizat sub un copac ale cărui ramuri se lăsau sub greutatea fructelor apetisante (fără e-uri) până sub privirile înfometate ale lui Tantal, iar când acesta încerca să apuce câte-un fruct, ramurile se înalţau brusc, lăsându-l pe mereu flămând. Şi toată treaba asta avea calitatea de a fi veşnică. Cam aşa se întâmplă şi cu personajele din You’ll Meet a Tall Dark Stranger, ultimul film al lui Woody Allen, unde acesta dă încă o dată dovadă de un simţ aproape tragic al ironiei şi al deşertăciunii umane. Tot filmul e construit în jurul ideii de iluzie, fiecare personaj trăindu-şi drama propriei iluzii, care refuză cu obstinaţie să se împlinească. Iluziile sunt asemenea fructelor din pomul lui Tantal: devin inaccesibile tocmai în momentul în care le credeam împlinite. Tot acest joc al iluziei şi deşertăciunii e fabulos orchestrat de Woody Allen, toată chimia filmului constând dintr-un amestec bine dozat de thriller shakespearian, gândire existenţialistă şi sofisticare postmodernă. Nu am fost niciodată un mare fan Woody Allen, însă îl consider un cunoscător lucid al sufletului omului contemporan, un observator versat şi necruţător care ştie cum să jongleze cu slăbiciunile şi nevrozele personajelor sale, antrenându-le fără încetare într-un adevărat carusel al situaţiilor tragi-comice.
You’ll Meet a Tall Dark Stranger nu e un film pe care să îl povesteşti, motiv pentru care am să mă abţin de la acest impuls. Viaţa personajelor din film este, aşa cum ar zice americanii, a mess. Toate personajele sunt disfuncţionale, nevrotice, cu comportamente deviante, enervante, sortite eşecului. Eşecul e înscris în adn-ul lor social. Alfie (Anthony Hopkins) e un sexagenar care îşi părăseşte soţia, după 40 de ani de căsătorie, ca să-şi trăiască ce i-a mai rămas din viaţă. Soţia acestuia, o alcoolică în devenire, îşi găseşte refugiul şi consolarea în predicţiile lipsite de noimă ale unei ghicitoare care îi speculează slăbiciunile şi ajunge să îi controleze întreaga existenţă. Fiica acestora, Sally (Naomi Watts) e căsătorită cu Roy (Josh Brolin), un romancier casnic şi iresponsabil, care are la activ un singur roman de succes şi se căzneşte de câţiva ani să îl termine şi pe al doilea. Sally îşi doreşte un copil şi o situaţie materială stabilă, în timp ce Roy îşi doreşte să scrie, dar îşi petrece cea mai mare parte a timpului spionând-o pe vecina lui sexy şi exotică (Freida Pinto), care locuieşte peste drum şi cântă la chitară cu fereastra deschisă. Toată această adunătură de personaje bizare, care se regăsesc pe parcursul filmului în tot felul de situaţii stânjenitoare şi ciudate, te amuză într-o primă fază, ridicolul lor te binedispune şi îţi smulge zâmbete nonşalante, însă, pe măsură ce lucrurile se complică, îţi dai seama că de fapt acela nu e râsul tău, că totul e mai degrabă o farsă grotească care într-o bună zi ar putea să te aibă chiar pe tine ca şi protagonist. Aşadar, filmul nu trebuie privit ca o comedie, fiindcă nu e nici pe departe amuzant, el trebuie privit mai degrabă ca o tragedie modernă, în care iluziile sunt cele care învârt cu o forţă teribilă acest dinam imens al pasiunilor, pulsiunilor şi dorinţelor omeneşti.
Inca din primii ani petrecuti pe bancile scolii am fost invatati ca familia este celula de baza a societatii moderne si civilizate. In teorie, suna extrem de simplu si de reconfortant. In viata de zi cu zi, care da dovada de o rezistenta coplesitoare atunci cand vine vorba de lumea conceptuala, lucrurile sunt putin mai complicate si mai echivoce. La vremea cand noi asimilam teoriile respective, familia era eminamente heterosexuala, formata prin “uniunea” dintre un barbat si o femeie, in timp ce ideea unui mariaj homosexual nu era decat un gand abstract si mult prea indraznet. Intre timp lucrurile au mai evoluat, vremurile s-au schimbat si o data cu ele si moravurile, iar minoritatile sexuale si-au castigat drepturi si libertati, care cu cateva decenii in urma ar fi parut de neconceput. Unul din aceste drepturi a fost acela de a intemeia o familie. Tocmai de la acest fapt social pleaca si The Kids Are All Right : mariajul homosexual si realitatile sale. Filmul Lisei Cholodenko exploateaza intr-un mod subtil si elegant toate reticentele, resentimentele sau strambaturile din nas ale common sens-ului si le detroneaza facand apel la acel concept unanim validat si segregator pe care il numim normalitate. Nic (Annette Benning) si Jules (Julianne Moore) formeaza un cuplu de lesbiene, cu doi copii, Joni si Lester (conceputi cu ajutorul unui donator anonim de sperma) si locuiesc intr-o casa spatioasa si confortabila, undeva intr-o suburbie cocheta din sudul Californiei. Pana aici, nimic iesit din comun, fiind vorba de imaginea clara, evidenta a normalitatii. Nic e medic obstetrician si intretinatoarea familiei, riguroasa si organizata, iar Jules e cumva “casnica” implicata mai mult in cresterea copiilor, fiind o fiinta aeriana, nesigura de sentimentele ei si adorabila, dincolo de toate astea. Impreuna formeaza un cuplu stabil, cu mici momente de ezitare si de confuzie, cu frustrari si resentimente, fiind cu alte cuvinte, un cuplu normal.
The Kids Are All Right e o deconstructie coroziva, amuzanta si spumoasa pe alocuri, a notiunii perimate si putin schizoida de normalitate. Privitorul este tentat, inca din primele minute ale filmului, sa reintroduca ordinea binara heterosexuala in viata cuplului de lesbiene, distribuin inconstient rolul de tata si de mama ( desi copii le striga pe amandoua mama). Nic este “tatal”, figura paterna, protectoare, riguroasa, trasaturile ei fiind masculinizate, acest lucru augmentand tentatia clasificarilor. Jules e “femeia”, doar pentru ca e ezitanta, casnica, si cumva labila. Regizoarea Lisa Cholodenko stie cum sa jongleze cu toate aceste tipare sociale si stie cum sa le demonteze sub privirile noastre. Pana la urma, atat Jules cat si Nic sunt doua fiinte umane, pe care nu le putem incorseta in niste tipare, ele actionand sub impulsul emotiilor si al sentimentelor, impulsuri care de multe ori incalca logica determinista a lucrurilor.
Lucrurile se complica si mai mult in momentul in care cei doi copii ajung sa isi cunoasca tatal natural, donatorul anonim de sperma, Paul (Mark Ruffalo), proprietar de restaurant si fermier organic, un tip sarmant, uneori ezitant, cu un vag spirit de aventurier insa complet neangajat, de care acestia se leaga afectiv, fara a vedea in el figura paterna care absentase pana atunci din viata lor.
The Kids Are All Right e un film onest, de un comic subtil si plin de nuante, emotionant fara a cadea insa in melodramatic, in care jocul actorilor, in care jocul actorilor se apropie de “perfectiune” tocmai prin felul in care imperfectiunile personajelor sunt masurate si prezentate.
În timp ce căutam o frază de început pentru recenzia de faţă, am dat peste următoarea definiţie: “Aşa zisa Generaţie Beat era formată dintr-o mulţime de oameni de naţionalităţi diferite, care au ajuns la concluzia că societatea în care trăim e de tot rahatul” (Amiri Baraka). America anilor 50 era într-adevăr de rahat. Conservatoare, rasistă, cuprinsă de paranoia Războiului Rece, homofobă, consumeristă şi lipsită de viziune. În toată această atmosferă ostilă, în anul 1955, poetul Allen Ginsberg îşi recita celebrul poemul Howl, într-o cafenea din san Francisco, în faţa unor tineri extaziaţi şi nonconformişti, mândrii exponenţi generaţiei beat.
Howl, în regia lui Jeffrey Friedman şi Rob Epstein, e o combinaţie strălucită de satiră, lirism şi animaţie, fiind un fel de dramă în trei acte, care nu respectă ordinea clasică a succesiunii, ci se suprapun unul peste celălalt asemenea unor straturi geologice. Primul act e cel al procesului de care a avut parte The Howl, proces în care autorul şi editorul poemului erau acuzaţi de obscenitate, din cauza felului franc şi necenzurat în care poemul vorbeşte despre homosexualitate sau consum de droguri, într-o perioadă în care aceste subiecte erau tabu. Ceea ce mi s-a părut interesant pe tot parcursul procesului a fost felul în care, sub pretextul unei reinstaurări a moralităţii lezate, procurorul Ralph McIntosh şi martorii acuzării încearcă să legitimize un soi de critică literară de factură clasică, unde o producţie literară, poezie în cazul acesta, nu devine artă decât dacă respectă canoanele clasice ale formei şi ale mesajului transmis. Pentru acuzare, The Howl nu este un poem, ci doar un text fără formă, lipsit de substanţă, plin de obscenităţi şi fără relevanţă artistică, relevanţă calculată în funcţie de impactul moralizator pe care îl are asupra societăţii. Scopul procesului nu e acela de a demonstra caracterul obscen şi antisocial al poemului, ci mai degrabă încercarea de a legitima o lume care se stinge, cea a conservatorismului, a pudibonderiei ipocrite şi a codurilor morale stricte.
Vorbeam de o structură în trei acte. Al doilea act e unul psihedelic, cu inserturi animate inspirate de versurile poemului care se aud în off, recitate de vocea profundă a lui Franco . Animaţia e psihedelică, dark, pesimistă, cu accente apocaliptice, transmiţând cu acurateţe desăvârşită acea vibraţie misterioasă care străbate fiecare vers al poemului, iar cine a citit The Howl înţelege perfect despre ce e vorba.
Cel de-al treile act, sau plan, cum vreţi să îi zicem, e o transpunere sub forma unui interviu pe care Ginsberg (James Franco) îl oferă unui interlocutor al cărui chip nu îl vedem, având mai degrabă forma unui monolog, plin de lirism şi de încărcătură emoţională, un soi de confesiune în care cunoaştem omul din spatele versurilor, o fire sensibilă, pasională, sfâşiată de propriile dorinţe şi trăiri.
The Howl nu e un film de box office. E mai degrabă filmul unei geneze, geneza timpurilor post-moderne, emancipate, dezinhibate, eliberate din corsetul mereu strâmt al moralei şi al raţiunii, e naraţiunea unei întregi generaţii plasată pe un fel de falie istorică, la limita între două epoci. Generaţia Beat a însemnat un fel de Renaştere postmodernă, o supradoză de halucinogene, jazz şi sex injectată artei şi culturii americane de la jumătatea secolului XX.
Dacă tot suntem la vremea topurilor şi a retrospectivelor, ne-am gândit că nu ar fi rău să încropim un top (subiectiv) al celor mai bune 10 filme care au avut premiera în 2010. După multe şi lungi deliberări, după ce am mai tras cu ochiul şi pe la alţii să vedem ce e şi prin ograda vecinilor cu mai multă experienţă în critica de film, am ajuns la următoarea concluzie:
La finalul filmului Portretul luptătorului la tinereţe am experimentat o avalanşă de trăiri amestecate şi de sentimente ambigue: furie, neputinţă, descumpănire, gustul amar al lipsei de sens, mirare, admiraţie sau compasiune. În lungmetrajul de debut al regizorului Constantin Popescu nu se regăseşte nicidecum acea ideologie optimist-hollywoodiană a finalului fericit sau iluzia pseudo-religioasă propagată de mega-producţiile americane că binele învinge întotdeauna. O dată ce ai acceptat că Istoria este amorală şi că nu e deloc familiarizată cu principiile etice meşteşugite de mintea umană, reuşeşti să te adaptezi la i-realităţile crude care ţi se perindă prin faţa ochilor, la fărâmele imposibile, kafkiene, de istorie comunistă pe care ignoranţa noastră post-revoluţionară, le-a aruncat într-o debara a conştiinţei colective. Cea mai grea incercare la care te supune filmul este să accepţi veridicitatea faptelor şi a evenimentelor, realitatea lor istorică. Filmul lui Constantin Popescu prezintă, într-o manieră similară unui jurnal de front, lupta de rezistenţă anti-comunistă pe care mişcarea lui Ion Gavrilă Ogoranu a dus-o în Munţii Făgăraşului între anii 1948 şi 1957. Dincolo de această prezentare, care e una mai degrabă formală, unanim acceptată, filmul e o frescă subtilă, o radiografie nemiloasă, o descriere fără menajamente a unui popor care de un secol încoace încearcă să îşi însăileze o identitate după chipul şi asemănarea sa, încearcă să-şi improvizeze statutul de naţiune, de popor cu o conştiinţă proprie şi cu un background cultural care de multe ori e unul contrafăcut, simulat sau compilat. Filmul deconstruieşte, demistifică o întreagă reţea de mituri naţionale sau de metanaraţiuni fondatoare, aratându-ne faţa unui popor aservit sistemului, slugarnic, trădător, împăcat cu propria condiţie, cufundat într-o apatie colectivă, din care numai nişte forţe exterioare lui îl pot extrage, îl pot scoate. Banda lui Ogoranu devine ea însăşi simbolul acestei incapacităţi naţionale de a fi independentă, organizată şi autonomă. Pe măsură ce vizionezi filmul realizezi că aşa-zisa luptă de rezistenţă e mai degrabă una de non-apartenenţă, de expectativă prelungită până la absurd. Demersul partizanilor-luptători este unul disperat, dezorganizat, anonim şi prin urmare, sortit eşecului. Într-unul din dialogurile filmului, Ogoranu le explică foarte sec unor tineri care vor să se înroleze în mişcarea lor, că ei de fapt ceea ce fac acolo este să aştepte, aşteaptă să vină americanii, francejii sau englejii ca să îi scape de comunişti. Lupta lor e una pasivă, e o expectativă dureroasă şi inutilă care nu face decât să mascheze eşecul demersului lor. Mişcarea de rezistenţă implică un demers organizat (vezi pelicula lui Soderbergh, CHE), o reţea puternică, formată din nuclee interconectate, mereu în alertă, care luptă organizat împotriva sistemului, care reactionează cu o forţă suficient de puternică ca să contrabalanseze ripostele venite din partea forţelor oficiale. Banda lui Ogoranu e însă departe de acest ideal. Mereu hărţuiţi, înfometaţi, în inferioritate numerică, insignifianţi pentru aparatul comunist şi invizibili pentru marea masă, dependenţi de bunăvoinţa capricioasă şi temătoare a oamenilor de bună credinţă, izolaţi într-un perimetru restrâns şi plin de ameninţări, ei nu fac decât să se fâţâie dintr-un loc în altul, fără scop şi fără un plan coerent, condamnaţi la o perpetuă aşteptare. Lupta lor e una absurdă, iar singurele opţiuni palpabile pentru ei sunt cea a morţii sau a torturii. Receptarea filmului a fost şi ea una echivocă şi interpretabilă. Au existat voci care au criticat lipsa de substanţă a scenariului şi a naraţiunii. Altele au deplâns lipsa de veridicitate istorică şi de autenticitate. Unii au susţinut că se putea face şi altfel şi că Popescu a irosit practic un subiect atât de proaspăt, cu un potenţial uriaş. Portetulluptătorului la tinereţe se poate vedea cu mai mulţi ochi, interschimbabili ca nişte obiective foto, fiecare cu receptarea sa. Însă cel mai indicat ar fi ca el să fie vazut cu un ochi critic, antrenat cu lipsa de sens, neimplicat şi avid de înţelegere. Ce am învătat din filmul lui Popescu? Mai multe. Învăţămintele vin şi ele ca o avalanşă: Istoria e amorală, ea se întâmplă pur şi simplu, e un cumul de evenimente disparate, contingente, e produsul unor raporturi de forţe care se materializează numai şi numai prin Istorie. Binele nu învinge decât în filme, în realitate lucrurile decurg altfel. Românii sunt un popor care aşteaptă, aşteptatea devenind astfel o dimensiune esenţială a identităţii naţionale. Suntem într-o perpetuă expectativă, situaţi mereu în sala de aşteptare a Istoriei. Oricât de inutil a fost demersul anti-comunist al bandei lui Ogoranu, el a FOST totuşi. Nu cred în conştiinţa colectivă. Scimbarea de mentalitate nu poate fi decât individuală, personală, unicelulară, fiecare individ devenind un nucleu de rezistenţă, un punct sensibil pe o hartă incertă, prost delimitată, pe care mulţi se încăpăţânează să o numească identitate naţională.
Pe 6 decembrie canalul de televiziune HBO va lansa primul serial original produs de HBO în România, În derivă, avându-l pe Marcel Iureş în rolul principal. Serialul este o adaptare românească care are la origini drama israeliană Be’Tipul (În terapie), difuzată pe canalele de televiziune israeliene în 2005, înainte de a fi vândută, în 2008, canalului HBO pentru a fi adaptată publicului american, sub titlul In Treatment, cu Gabriel Byrne în rolul principal.
Serialul a înregistrat un succes considerabil pe scena israeliană, câştigând Premiile Academiei de televiziune israeliene pentru cel mai bun serial de televiziune, categoria dramă, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă, cel mai bun scenariu şi cea mai bună regie, lucru care, pe lângă costurile de producţie foarte mici, i-a şi determinat pe americani să o adapteze publicului lor, mare amator PSI. Nici varianta americană nu a trecut neobservată, având parte de critici pozitive, câştigând Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol principal, plus două premii şi mai multe nominalizări Emmy.
În 2009, HBO Europa Centrală a obţinut drepturile de a produce serialul pentru Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi Republica Moldova, România fiind prima ţară din Europa Centrală în care acest serial se produce. Regia este semnată de Adrian Sitaru şi Titus Muntean, iar producătorii executivi din partea HBO Central Europe sunt Aurelian Nica şi Andrei Creţulescu.
Acţiunea are loc, pe parcursul a 45 de episoade, în principal în cabinetul psihoterapeutului Andrei Poenaru, alias Reuven Dagan în Be’Tipul şi Paul Weston în In Treatment, serialul fiind difuzat la HBO de luni până vineri. Fiecare zi este rezervată unui alt pacient: lunea (duminica în versiunea israeliană, aceasta fiind prima zi a săptămânii) este dedicată unei tinere doctoriţe anesteziste care oscilează între a se căsători sau a se despărţi de prietenul său, îndrăgostindu-se între timp de terapeutul său, marţea unui pilot de vânătoare ros de remuşcări pentru că a ucis civili palestinieni, în varianta americană/românească un soldat care a ucis copii în Irak/Afganistan, miercurea unei gimnaste care a avut un accident, joia unui cuplu care încearcă să îşi salveze căsnicia, iar vinerea, terapeutul merge la rândul lui la terapie la o fostă colegă/prietenă/mentor.
De unde a pornit totul şi cum se explică succesul mondial pe care l-a înregistrat această serie inedită?
„Psihologia a fost mereu prezentă în viaţa mea. Am urmat eu însumi o terapie şi am studiat psihologia înainte de a studia cinematografia. Dar dincolo de această experiență, o frază a lui Dreyer m-a inspirat de-a lungul carierei„Nu există un peisaj mai frumos decât faţa umană […]”, declara pentru Cahiers du Cinema Hagai Levi, creatorul serialului israelian.
Aşadar, Be’Tipul îşi propune să surprindă într-un decor cât mai realist (seria israeliană fiind filmată într-un decor natural, nu în studio) două fiinţe umane într-o tentativă sinceră de a comunica şi de se face înţelese. Camera e aproape invizibilă, fiind de cele mai multe ori statică, când aproape de faţa actorilor, încercând să surprindă subtilităţile ce se ascund dincolo de comunicarea verbală, când mai îndepărtată, captând modul în care personajele se înscriu în cadru.
„Sunt atras de ceea ce constituie esenţa dramei: textul şi actorii. Acest lucru poate să aibă legătură cu trecutul meu religios: legătura intimă pe care un evreu practicant o are cu cuvintele, importanţa interpretării textelor sacre[…]”, mărturiseşte Hagai Levi pentru aceleaşi Cahiers du Cinema. Regia, calitatea textului, autenticitatea dialogului terapeut-pacient, autenticitatea umană, în definitiv, sunt punctele forte ale serialului, constituind ingredientele succesului înregistrat. Ori Sivan, Nir Bergman (Broken Wings), Ari Folman (Vals cu Bashir) şi Eran Kolirin (Cu Fanfara în vizită) sunt doar câţiva dintre cei care au contribuit la scenariu. Iar Roni Bat, psiholog clinician şi profesor la şcoala de psihoterapie din Tel Aviv, a fost consultat în trasarea profilului psihologic al personajelor, lucrând direct cu scenariştii.
„Pentru mine este indispensabil ca fiecare scenarist să aducă serialului ceva din propria experienţă terapeutică, practic toţi trecând, într-un moment sau altul, printr-o astfel de experienţă. Această cerinţă a stat şi la baza alegerii actorilor […]”, spune Hagai Levi. Cu alte cuvinte, autenticitate până la cele mai mici detalii. Şi pe bună dreptate, căci jocul actorilor este foarte important.
Serialul se deschide cu o femeie plângând în plin cadru. Camera se îndepărtează tot mai mult, dezvăluind o femeie aşezată pe o canapea în faţa unui bărbat mai în vârstă care o ascută. E psihoterapeutul său. Spre deosebire de varianta americană a serialului, care este un pic mai rece, mai reţinută, mai politicoasă, Be’Tipul surprinde încă de la primele cadre. Surprinde prin expresivitatea dezarmantă a psihoterapeutului, prin felul în care acesta „rezonează” cu pacientul, prin reacţiile emotive care se citesc pe faţa sa ca răspuns la frământările omului din faţa lui. Acest gen de „reacţii” din partea terapeutului sunt tabu într-o şedinţă de psihoterapie tipic americană. Adică în In Treatment vom vedea un Paul Weston aparent mai detaşat, ascuns sub masca mult mai rigidă a profesiei sale.
Aşadar, există o diferenţă subtilă, de nuanţă, între cele două versiuni, diferenţă care, de altfel, le conferă celor două versiuni un anumit iz de autenticitate, ilustrând diferenţa culturală dintre societatea americană, unde se pare că masca vieţii profesionale e mult mai rigidă decât în societatea israeliană.
Oricum, în ambele seriale, e captivant de urmărit interacţiunea terapeut-pacient, atât la nivelul replicilor, cât şi la nivelul jocului efectiv al actorilor. Iar pe măsură ce ţesătura serialului ne cuprinde tot mai mult, începem să ne întrebăm care este în cele din urmă terapeutul şi care este pacientul.
Şi varianta românească ?
“Nu poţi să faci un psihoterapeut zbanghiu sau posomorât, decât cu riscuri foarte mari”, crede Marcel Iureș, care a studiat jocul celor doi actori principali, pentru a pregăti cât mai bine personajul Andrei Poenaru. „Actorul din Israel era mai activ, mai măcinat de probleme, în timp ce Gabriel Byrne era mai psihoterapeut, mai reținut. Sper că am nimerit-o. . […] S-a lucrat destul de mult pe adaptarea poveştilor la realităţile din România. S-au reuşit două lucruri: să obţinem un limbaj adecvat pe care românii, publicul HBO, să-l înţeleagă, să nu pară o chestie sofisticată şi ermetică, dar şi să devină credibile cazurile”, ne mai spune actorul.
În derivă are parte de o campanie de marketing şi PR fără precedent, de o distribuţie interesantă, avându-l pe Marcel Iureş în rolul principal, alături de Maria Dinulescu, Vlad Zamfirescu, Bogdan Dumitrache, Andreea Bibiri, Maria Mitu și de o regie pe măsură.
Iar dacă în Israel Be’Tipul a devenit un adevărat fenomen social, dezbătut în cadrul colocviilor ştiinţifice şi apreciat în mediul psihoterapeuţilor, ducând, potrivit sondajelor, la popularizarea practicii psihoterapeutice şi chiar la scăderea preţului unei şedinţe, nu putem să nu ne întrebăm ce impact va avea acesta asupra publicului din România, unde imaginea psihoterapeutului nu e foarte bine conturată.
Marcel Iureş e de părere însă că serialul se adresează unui public care are deja „cultura mersului la terapeut”, având credința că va fi bine primită povestea asta.
“S-a lucrat destul de mult pe adaptarea poveştilor la realităţile din România. S-au reuşit două lucruri: să obţinem un limbaj adecvat pe care românii, publicul HBO, să-l înţeleagă, să nu pară o chestie sofisticată şi ermetică, dar şi să devină credibile cazurile”, afirmă Iureş, însă adaptarea la România nu poate fi totală: “[…] Oamenii seamănă peste tot în lume. Cazurile de suferinţă psihică, nervoasă, sunt cam aceleaşi, ca şi cauzele lor. Atitudinea noastră faţă de ce ni se întâmplă diferă pe diverse meridiane, din cauza istoriei, a mentalităţii”, explică acesta.
Deşi este mai puţin ancorat în particularitatea societăţii româneşti actuale, fiind o adaptare, serialul tratează teme care se adresează omului contemporan, cum ar fi rasismul, machismul, identitatea etnică, sexuală, violenţa, politica, religia sau rolul psihoterapeutului atât în faţa pacientului, cât şi în cadrul societății contemporane.
Cum va reacționa publicul românesc la serialul În derivă rămâne însă de văzut.
Până una alta, nu uitaţi: HBO, de luni până vineri, începând cu 20:30.
Dacă vă era dor de Nea Nicu nu trebuie să lipsiţi de la proiecţia de gală a primului film despre dictatorul român de după 1989: „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, în regia lui Andrei Ujică, care va avea loc la Sala Palatului, pe data de 29 octombrie 2010.
Intrarea este deschisă publicului. Biletele pot fi cumpărate de la Sala Palatului, la preţul de5 lei. Elevii şi studenţi au acces gratuit la proiecţie.
